INTERVIU EXCLUSIV | Dirijorul Cristian Mandeal: ”Am vrut să arăt că am ajuns să fim comparabili cu oricare altă orchestră din lume, să demonstrez că știm să cântăm la fel de bine Brahms sau Beethoven” – VIDEO

Cristian Mandeal este unul dintre cei mai importanți dirijori români contemporani. Orice dialog cu el despre muzică devine un prilej de reflecție filosofică. Deși are o carieră dirijorală absolut impresionantă în spate, maestrul Cristian Mandeal continuă să exploreze și astăzi sensurile profunde ale experiențelor sale muzicale.

Modest, mă corectează când amintesc că, într-un elan elogios, presa de specialitate menționează inexact că ar fi fost instruit de dirijori de faimă mondială ca Herbert von Karajan sau Sergiu Celibidache. Îmi spune că doar a avut prilejul de a asista la repetițiile acestora și la discuțiile lor cu orchestrele filarmonicilor din Berlin sau München și că a fost întotdeauna atent să se lase impregnat de tehnici dirijorale care i se potriveau temperamentului său.

În cele patru luni cât a asistat la munca lui Herbert von Karajan cu orchestra din Berlin, maestrul Cristian Mandeal a fost atras de o anumită densitate și vibrație a sunetului cu care celebrul dirijor austriac reușea să fascineze publicul meloman. Cristian Mandeal spune că această tehnică a vibrato-ului instrumentelor cu coarde dădea o anume ”grăsime” sunetului Filarmonicii din Berlin, un tip aproape magic de materializare a sunetelor care nu se mai întâlnea la alte orchestre.

Recunoscător pentru șansa de a fi asistat la munca lui Sergiu Celibidache în cadrul Filarmonicii din München, maestrul Mandeal mărturisește că a identificat întotdeauna în creațiile dirijorale ale lui Celibidache urme din filosofia lui Blaga despre spațiul mioritic, dezvăluind ceva din capacitatea contemplativă a poporului român, și că arta dirijorală a acestuia emana o forță aproape demiurgică, telurică.

Cristian Mandeal a fost dirijorul principal și directorul general muzical al Filarmonicii București (1987-2009), perioadă în care filarmonica din Capitală a dobândit succese și prestigiu internațional. A asistat – la Berlin și, respectiv, la München – la repetițiile cu orchestra ale lui Herbert von Karajan și Sergiu Celibidache.

Cristian Mandeal a dirijat sute de concerte în peste treizeci de țări, fiind aplaudat peste tot pe glob de publicul meloman. În anul 2002, la Festivalul din Edinburgh, Cristian Mandeal a condus, în compania orchestrei BBC Scottish, premiera britanică a operei Oedip, de George Enescu, pentru ca în 2005 să dirijeze aceeași partitură, în premieră în Italia, la Cagliari.

Dirijează întregul repertoriu clasic de concert de la Vivaldi până la muzica contemporană, cu predilecție pentru muzica secolului XIX și prima jumătate a secolului XX. A dirijat peste șaizeci de premiere muzicale constând în lucrări originale ale unor compozitori români și străini. Unele din aceste lucrări muzicale i-au fost dedicate personal în semn de admirație și apreciere.

Sub îndrumarea sa, orchestra Filarmonicii București s-a impus pe scena internațională. Cristian Mandeal a fost directorul Northern Israeli Orchestra din Haifa (1999–2002), Simfonia Euskadi – Orchestra Națională Bască, San Sebastian (2001–2008) și dirijor permanent al Orchestrei Haydn din Bolzano și Trento (2000–2003), dirijor invitat principal al Orchestrei Hallé, Manchester (2005–2010—prima persoana din istoria de 150 de ani a orchestrei care a deținut acest titlu), al Filarmonicii din Belgrad (sezonul 2006–2007) și al Filarmonicii din Copenhaga (2006–2013).

Cristian Mandeal a lucrat cu cele mai importante orchestre din lume: London Symphony Orchestra, London Philharmonic Orchestra, Royal Philharmonic Orchestra, BBC Symphony Orchestra, City of Birmingham Symphony Orchestra, Royal Liverpool Philharmonic Orchestra, Bournemouth Symphony Orchestra, Staatskapelle Dresden, Staatskapelle Berlin, Münchener Philharmoniker, Symphonieorchester des Bayerischen Rundfunks, Orchestra Operei de Stat din Viena, Orchesters der Deutschen Oper Berlin, Filarmonica Cehă, Orchestrele Simfonice și Radio din Praga, Filarmonica din Israel, Orchestre Nationale de Belgique, Orchestrele Filarmonicilor din Tokyo, Sao Paulo, Ciudad de Mexico, Helsinki, Monte Carlo, Copenhaga, Moscova, Varșovia, Sofia, Belgrad și Zagreb.

Între 2001 și 2003, a fost director artistic al Festivalului Internațional „George Enescu”. În ultimii șase ani, maestrul Cristian Mandeal a contribuit la educarea și dezvoltarea unor noi generații de muzicieni, în cadrul Orchestrei Române de Tineret, aceasta devenind un veritabil ambasador muzical al României.

Ați avut șansa să învățați de la dirijori de faimă internațională, ca Herbert von Karajan sau Sergiu Celibidache. A fost o experiență formatoare, vi s-au comunicat niște arcane secrete ale artei dirijorale?

La Karajan și la Celibidache, lucrurile au stat altfel. Eu nu am făcut ore în sistem clasic de învățământ cu ei. Eu am asistat la repetițiile lui Karajan timp de patru luni de zile. Am avut avantajul și privilegiul constând în dreptul la tot ceea ce se întâmpla la Filarmonica din Berlin, inclusiv la munca celorlalți dirijori invitați de această instituție, nu doar la Herbert von Karajan.

Karajan nu a fost un  profesor, nu a predat niciodată dirijatul, dar a lăsat unora sau altora această posibilitate de a sta pe lângă el, de a învăța prin influență, ca să spun așa. Era o personalitate imposibil de imitat, la fel ca și Celibidache. De fapt, toate aceste mari personalități se disting printr-o unicitate.

La Karajan, nu era practic nimic de imitat, ci doar de intuit un anumit tip de sensibilitate unică a lui, pe care puteai să o descoperi, să o privești, să te lași eventual ”îmbăiat” de anumite trăsături puternice ale personalității sale. Și, astfel, puteai să înveți, de o manieră colaterală, lucrurile privite dintr-o anumită perspectivă. Respectiv, din cea a emoționalității.

Ceea ce avea Karajan într-un grad foarte înalt era capacitatea sa de a pune în vibrație un corp sonor cu totul extraordinar, așa cum era Filarmonica din Berlin. Atunci când se cânta cu Karajan, Filarmonica din Berlin suna într-un anume fel, într-un fel în care nu suna cu alți dirijori. Herbert von Karajan reușea să insufle o anume vibrație interioară a acestui ansamblu, vibrație specifică lui, greu de imitat. Era ușor de constatat asta, dar greu de preluat sau de imitat.

Dacă ar fi să vă spun că am învățat ceva concret în perioada în care am asistat la travaliul artistic al lui Karajan, atunci aceasta ar fi, tehnic vorbind, relația dintre tempo și vibrato, adică vibrato-ul corzilor, a instrumentelor cu coarde, organizat într-o anumită manieră încât să corespundă pulsațiilor interioare, acestea din urmă fiind coordonate cu tempo-ul în care se desfășoară. Această tehnică dădea o anume ”grăsime” sunetului, o anumită densitate și vibrație a sunetului Filarmonicii din Berlin care nu se mai întâlneau la alte orchestre. Nici la Viena, cu atât mai puțin la München.

Fiecare orchestră simfonică are o anumită personalitate. Deci, această relație dintre tehnica folosită în vibrato de întreg ansamblul de instrumente cu coarde și rezultatul sonor de unică densitate pe care o avea Filarmonica din Berlin, toate acestea cred că le-am învățat din perioada cât am asistat la munca lui Herbert von Karajan.

Cronicarii muzicali din întreaga lume erau fascinați de stilul aparte, apropiat de filosofia orientală, în care Sergiu Celibidache dezvoltase un sistem metafizic de explorare a sunetului și de accentuare a tăcerilor dintre sunete. De unde provin aceste rădăcini aproape ezoterice ale artei dirijorale la Sergiu Celibidache?

Rădăcinile lui Celibidache ca român, mie mi-au fost întotdeauna foarte clare, și comportamental, și temperamental, și ca forță demiurgică, telurică, în ceea ce reușea ca să facă. Am identificat în el ușor urme din filosofia lui Blaga despre spațiul mioritic. Are ceva din această capacitate contemplativă a poporului nostru.

Există această forță a pământului românesc, dacă vreți, pe care Celibidache a absorbit-o din plin în personalitatea sa și pe care a transfigurat-o prin intermediul tuturor influențelor culturale și a nivelului său de educație și de cultură uriașe.

Este un unicat în peisajul muzical mondial. Este însă un unicat care este atât de convingător încât, privindu-l, ascultându-l, ești tot timpul tentat să spui: ”Da, acesta este cel mai mare dintre toți dirijorii lumii!”.

Celibidache a creat o lume a lui, o lume incomparabilă. Simfoniile lui Anton Bruckner sau Johannes Brahms, așa cum sunt ele cântate sub bagheta lui Sergiu Celibidache, sunt unicate.

Ați circulat mult cu Filarmonica ”George Enescu” din București și ați concertat cu ea peste tot în lume. Dincolo de plăcerea de a afirma arta muzicală în sine, eforturile dumneavoastră artistice pot fi asimilate cu gesturi de diplomație culturală.  Ați arătat lumii valoare și talentul muzical românesc. După glaciațiunea impusă de regimul comunist, considerați că muzicienii români au reușit rapid, după 1990, să se sincronizeze cu peisajul muzical occidental, să nu mai aibă complexe profesionale față de țări cu tradiție muzicală solidă?     

După anii ’90, a existat o mare sensibilitate a lumii față de România. Acesta este un fapt obiectiv, care ne ajută să percepem un fenomen cultural muzical necunoscut în Occident, care însemna muzica românească. În Occident, în anii aceia, nu se știa practic nimic despre România. Ceea ce am încercat eu a fost, de fapt, să demonstrez prin locurile din lume unde am circulat, și pe unde am susținut concerte cu Filarmonica ”George Enescu” din București, că și noi, românii, suntem capabili să cântăm la fel de bine, cu altă culoare, cu altă personalitate, dar la fel de bine, ceea ce ei fac.

Pentru mine, nu a fost atât de important ca să le demonstrez că există neapărat o muzică clasică autohtonă și că avem o cultură diferită de a lor. Asta oricum făceam. Mi s-a părut mult mai important să încerc să aliniez performanțele noastre muzicale, acolo unde ne duceam, din punct de vedere calitativ cu performanțele lor majore.

Am considerat mult mai important să demonstrez că și noi știm să cântăm la fel de bine Brahms sau Beethoven, sau muzica oricărui compozitor clasic important, și Mozart dacă vreți, și că suntem un popor civilizat, cu o anume cultură muzicală, chiar dacă noi am venit din urmă, chiar dacă la noi muzica a început cu cinci sute de ani mai târziu decât în Occident. Am vrut să arăt că acest handicap am reușit să îl depășim și să ajungem astăzi să fim comparabili cu oricare altă orchestră din lume.

De altfel, toate cronicile – mi-aduc aminte din primele mele turnee din Germania sau din Spania – subliniau această surpriză a cronicarilor muzicali, care constatau că se află în fața unei orchestre de talie europeană despre care nu se știa până atunci că exista la un asemenea nivel. Se știa că există Filarmonica ”George Enescu” din București, dar aveau o altă impresie și cu totul alte judecăți de valoare despre ea.

Mi-aduc aminte că, după un concert la The Concertgebouw din Amsterdam, cronicarii muzicali scriau că versiunea cântată de noi după ”Dansurile simfonice” de Rahmaninov, pe care le cântasem atunci în compania pianistului Radu Lupu, este inimaginabil să poată fi cântată mai bine decât o cântasem noi. Era un concert de diplomație muzicală, în 2006, sprijinul eforturilor de aderare a noastră la Uniunea Europeană. Acest tip de aprecieri sigur că mi-au umplut viața.

CITEȘTE ȘI:

EXCLUSIV VIDEO | Maestrul de pe Aleea Percuției. Profesorul universitar Alexandru Matei dezvăluie tainele sunetelor din fiecare bătaie de instrument, de la arta percuției sacre la universul exotic al muzicii Gamelan

EXCLUSIV VIDEO | Ion Nedelcu – Ned, scenograful care face artă din orice material. Povestea unei vieți în cinematografie, de la filmele cu haiducul Iancu Jianu și ”Operațiunea Monstrul” la Studiourile Warner Brothers. ”Scenograful de la «Titanic» m-a recomandat pentru alte filme”

EXCLUSIV VIDEO | Filmul ”Dirijorul tăcerilor”, o radiografie a misterelor vieții și a dramei ștergerii memoriei istorice